Cetatea de refugiu din secolul IV este un monument istoric foarte important din zona noastră şi un obiectiv turistic de interes naţional şi internaţional. Atât despre cetate cât şi despre rânduiala localnicilor din Saschiz aflăm astăzi prin intermediul următorului pasaj extras din cartea “Siebenburgen Land und Leute” de Charles Boner (Leipzig, 1868).
,,În drumul meu, m-am oprit la Saschiz, o așezare germană (săsească) pentru a face o vizită preotului și cetății. Am fost plăcut impresionat când am intrat în casa parohială și am văzut camerele mari cu gravuri, pian, flori, care arătau o viață plăcută și liniștită. Pe pereți erau tablouri cu Atena, Roma și Napoli. Ca de obicei, am fost primit cu dragă inimă și-am fost invitat să-mi petrec aici noaptea mai degrabă decât să mă pornesc mai departe, la drum.
Prima dată am vizitat Biserica construită în 1492 după care am pornit spre ruină (cetatea care nu era locuită). La sfârșitul unei plimbări ostenitoare, în fața noastră se arăta un deal pe al cărui vârf stăteau falnicele și mândrele ziduri ale unei cetăți. Un zid înalt înconjura pante abrupte. Pe de o parte se ridicau puternicele fortificații exterioare și printr-o poartă masivă ajungeau la un gang care ducea la un spațiu larg, înconjurat de ziduri fortificate. Tronând pe culmi înalte, cetatea aducea cu un castel al unor cavaleri. Am întrebat cărei căpetenii și feudali ar fi aparținut. "Nici-unuia!" a răspuns însoțitorul. “Noi, sașii, ne-am părăsit ținuturile natale pentru a rămâne liberi și pentru a ne stabili acolo unde nu existau boieri și nu trebuia să ne supunem nimănui. Nu, aceasta este o cetate a cetățenilor! A fost construită de către aceștia ca locul lor de refugiu, unde se retrăgeau în cazul unui atac, luând cu ei toate bunurile (grâu, animale,..). Și astăzi se mai depozitează grâul aici, din îngrijorarea că ar putea izbucni vreun incendiu care să distrugă grânele stocate."
În Europa de Vest noi suntem atât de obișnuiți să asociem frumoasele și străvechile noastre cetăți cu feudalii și epoca feudală, încât am bănuit automat că și aici ar fi asemenea caz. Doar în Transilvania cetatea și cetățenii formează o unitate și există o relație de reciprocitate bazată nu doar pe etimologie. Țăranii au construit ei înșiși această fortăreață de neclintit și au dus la deal toate materialele (piatră, calcar, apă)... Un drum șerpuit a fost săpat pentru a putea ajunge și căruțele până în vârf. Pe unde am urcat noi, drumul era atât de abrupt încât nu-l puteai urca pieptiș. Spre Nord, dealul e abrupt. Din această parte, locul era inatacabil și de necucerit. Unul dintre turnuri se numea Turnul Preoților si unul Turnul Școlii, denumiri care explicau și destinația fiecăruia. Luni întregi populația se retrăgea aici, sus, iar copiii trebuiau să își continue educația 'şi slujbele religioase continuau. A fost săpată o fântână adâncă de 300 picioare (0,29 cm= 1 picior). Era atât de gol! O oaie rătăcea, behăind din când în când. Într-unul dintre turnuri, la care ajungeai pe o scară îngustă, pe lângă zid, locuiau paznicul și soția acestuia. Locuința lor era foarte asemănătoare cu cea a lui Luther în castelul Warthburg.
Vârful destul de lat al altui turn forma un fel de terasă. Aici se mai găseau câteva arme ruginite care, în caz de invazie a turcilor, erau distribuite apărătorilor. Tot acolo era un timpan mare (instrumental muzical), folosit pentru a transmite semnale în cazul în care izbucnea un incendiu, în sat. Pe perete mai erau agățate un megafon enorm, îndoit din cauza uzurii și ruginit. Acesta era probabil folosit pentru a negocia cu invadatorii sau pentru a anunța localnicii în caz de pericol. La începuturi, niciun valah nu avea voie să își păstreze grânele în cetate. Această interdicție a fost ridicată după anul 1848. Nici atunci bărbații nu aveau voie să intre în incintă, doar femeile și copiii. Motivul interdicției era probabil teama de a nu incendia fortificația- o metodă de răzbunare în acea perioadă. Localitatea cu mai puțin de 2000 de locuitori, deținea 6000 de juguri (unitatea de măsură) de pădure pentru uz propriu. Într-o anumită zi din săptămână, locuitorii puteau merge pentru a-și procura lemn pentru gospodărie. Văduvele, fiind singure, aveau acces de două ori pe săptămână. Pentru deținătorii de cai și căruțe, era rezervată o altă zi.
La sași se întâlneau foarte des astfel de reguli, cu grijă pentru cei săraci, bolnavi sau neajutorați, spre exemplu la culesul strugurilor văduvele fiind primele ajutate, după care urmau ceilalți localnici. Și celor săraci, care nu aveau pășuni, li se acorda permisiunea de a pășuna cu animalelele pe pășunile celorlalți prin urmare și cei mai săraci erau considerați și tratați ca restul localnicilor și participau la toate evenimentele comunitare. Între ei era o adevărată democrație, nu exista niciun cerșetor și nu existau diferențe majore între categoriile sociale. Dacă este să facem referire la bani, se poate spune despre Transilvania că în monarhie (Austro-Ungaria) este cea mai săracă însă din punct de vedere al resurselor, este cea mai bogată!” Această iniţiativă face parte din proiectul de solidaritate “Saschiz - finding the way back to the roots” creat de o echipă de tineri saschizeni care îşi propune să păstreze moştenirea culturală şi să aducă un plus dezvoltării turistice locale. Proiectul este finanţat prin programul Corpul european de Solidaritate al Comisiei Europene.
Sursa foto